E din nou iarna.

Intotdeauna am iubit iarna. O asociez cu ciocolata impartita in 4 si portocale reci aduse de “mama pe post de mos”. In copilarie iernile aduceau cu ele batai cu bulgari la adapostul cazematelor, traditionalul “muzeu al statuilor de zapada” din fata casei si sanius pana la epuizare. Imm… si mirosul de paine prajita dimineata. Imi e dor de zapada, de cozonacii impletiti pe care ii facea mama si de prietenii mei din copilarie… Sunt amintiri frumoase, unele mai indepartate, altele mai recente, insa toate la fel de pretuite.

Asa cum spuneam, a venit iarna. Dar iarna in Bucuresti nu seamana cu iernile de acasa. Pe strazi pluteste o atmosfera trista de toamna, cerul este intunecat de nori, ploaia tocmai s-a intetit iar pasarile asteapta zgribulite zile mai bune. Parca totul se aseamana cu oamenii zilelor noastre. In loc de derdelus plin de copii si joaca prin zapada avem strazi murdare si pustii, cu copaci jupuiti de fruze si animalute speriate.

Aseara s-au aprins luminitele de sarbatori in oras, in speranta de a ne apropia de specificul iernilor in crestinatate. Lumini pe strazi, lumini pe cladiri, peste ceva timp vor fi lumini si in case. Dar cu sufletele cum ramane? Inconjurate de atata lumina, de ce sa ramana in intuneric? Eu am lasat lumina aprinsa din cel mai mare sacrificiu sa imi intre in suflet. Tu cat mai astepti?